Dr. Decebal Fodor

Nu cred că există zile obișnuite în chirurgie.

Astăzi am început în sala de operație.

Între două intervenții am filmat alături de echipa din București o serie de materiale despre chirurgia robotică și întrebările pe care mi le adresați cel mai des.

Iar ziua s-a încheiat în cabinet, consultații până seara.

Încerc, ori de câte ori am ocazia, să explic lucrurile așa cm le explic și pacienților mei în cabinet.

Cred că un pacient ia cele mai bune decizii atunci când înțelege boala și opțiunile de tratament.

Dacă materialele pe care le-am filmat astăzi vor ajuta măcar câțiva oameni să ajungă la timp la chirurg sau să privească o intervenție cu mai multă încredere și mai puțină teamă, atunci și-au atins scopul.

Ne vedem în curând.

Există un lucru pe care mi-aș dori să nu îl mai aud niciodată în cabinet.

„Dacă aș fi venit mai devreme …”

Sunt cuvinte care dor. Pentru pacient. Pentru familie. Și, de multe ori, și pentru medic.

Cancerul colorectal este unul dintre puținele tipuri de cancer pe care, în multe cazuri, îl putem preveni sau trata cu succes dacă este descoperit la timp. Tocmai de aceea, screeningul nu este o formalitate. Este o șansă.

O șansă de a găsi boala înainte să dea simptome.

O șansă ca tratamentul să fie mai simplu.

O șansă de a vă întoarce mai repede acasă, la oamenii care vă iubesc.

Știu că investigațiile medicale pot speria. Știu că mulți oameni amână pentru că se gândesc: „Poate nu este nimic.” Sau „Mai aștept puțin.”

Dar adevărul este că boala nu așteaptă.

Iar uneori, cea mai mare diferență dintre două povești nu este diagnosticul. Este momentul în care acesta este descoperit.

Dacă aveți vârsta recomandată pentru screening sau dacă există cazuri de cancer colorectal în familie, nu amânați investigațiile. Faceți-le pentru dumneavoastră. Dar și pentru cei care își doresc să vă aibă alături mulți ani de acum înainte.

Prevenția nu înseamnă să trăiți cu frică.

Înseamnă să îi oferiți vieții o șansă în plus.

Regina Maria - În inima Brașovului

Nu mă așteptam la un asemenea răspuns.
Vă mulțumesc!

În mai puțin de 24 de ore am primit sute de întrebări și zeci de mesaje. Le citesc pe toate și mă bucur că această idee a prins atât de bine.

Până în weekend mai aveți timp să îmi scrieți întrebările voastre.

Poate fi despre orice:
• chirurgie și operații;
• cancer și alte boli;
• prevenție și investigații;
• alimentație și stil de viață;
• recuperare după operații;
• mituri medicale pe care ați vrea să le lămurim;
• sau chiar întrebări despre viața mea ca chirurg, despre cm arată o zi în spital, cm iau deciziile dificile ori ce se întâmplă dincolo de ușa sălii de operație.

Le vom alege pe cele care credem că pot fi de folos cât mai multor oameni și voi răspunde fiecăreia printr-un clip scurt.

Abia aștept să vă citesc întrebările.

👉 https://fb.watch/InthsbBYSB/?

Cum recunoști un om cu adevărat mare?

Anii petrecuți lângă mentorii mei m-au învățat multe.

Tehnică. Rigoare. Curajul de a lua decizii grele.

Dar, dacă ar fi să aleg o singură lecție pe care mi-aș dori să o port cu mine toată viața, aceea nu ar fi despre chirurgie.

Ar fi despre smerenie.

Există o imagine pe care nu am uitat-o niciodată.

Pomul plin de rod își pleacă ramurile.

Cel fără rod își ține coroana dreaptă.

Cu oamenii se întâmplă, de multe ori, la fel.

Cei care au construit cel mai mult nu simt nevoia să vorbească despre asta.

Cei care știu cel mai mult nu încearcă să îi convingă pe ceilalți cât de mult știu.

Iar cei care iubesc cu adevărat ceea ce fac nu sunt preocupați să fie admirați. Sunt preocupați să devină, în fiecare zi, puțin mai buni decât au fost ieri.

Privindu-i pe mentorii mei, am înțeles că valoarea și zgomotul rareori merg împreună.

Și că adevărata autoritate nu se impune. Se recunoaște.

Nu pot spune că am învățat această lecție.

Ar fi nedrept față de cei care o trăiesc cu adevărat.

Pot spune doar că este una dintre lecțiile pe care încerc, zi de zi, să mi le însușesc.

Pentru că, la sfârșitul zilei, cred că omul nu este măsurat nici de funcțiile pe care le ocupă, nici de aplauzele pe care le primește, ci de felul în care rămâne după ce le-a primit.

Și poate că aceasta este cea mai frumoasă moștenire pe care o poate lăsa un mentor: nu doar să te învețe cm să faci o meserie, ci să îți arate cm să rămâi om în timp ce o faci.

Există însă o întâmplare trăită alături de unul dintre mentorii mei, Prof. Dr. Laszlo Kobori (alături de care sunt în această poza) care mi-a schimbat pentru totdeauna felul în care privesc chirurgia. Despre ea vă voi povesti în curând.

Cred că unul dintre cele mai grele momente pentru un om este acela în care aude: „Aveți nevoie de o operație.”

În clipa aceea, nu se gândește la tehnica chirurgicală sau la cât va dura intervenția. Se gândește la familie. La copii. La întrebările fără răspuns. La frica de necunoscut.

Și este firesc.

Nu m-am supărat niciodată pe un pacient că îi este teamă. Din contră. Cred că frica merită ascultată, nu judecată.

Rolul meu nu este doar să operez.

Rolul meu este să vă ajut să înțelegeți ce urmează, să vă răspund la întrebări, să vă ofer încredere și să vă fiu alături în fiecare etapă a acestui drum.

Vindecarea nu începe în sala de operație și nu se termină la externare.

Este un drum pe care îl parcurgem împreună.

Eu cu experiența și responsabilitatea mea.

Dumneavoastră cu încrederea și curajul de a face pasul înainte.

Și cred că atunci când medicul și pacientul formează o echipă, cele mai grele momente devin puțin mai ușor de dus.

Cu pasiune. Cu viziune.