Feminitudine

Mă doare toamna-n corp.

Îmi scutură frunzele-n vânt.

Și tot ce mai rămâne din mine

E-un trunchi zvelt și înalt.

Câte morți poate duce un viu…

M-am trezit cu gândul la câte morți poate duce un viu.

Mi-aduc aminte de prima mea moarte. Aveam opt ani. O colegă din clasa noastră a murit, iar noi ne-am dus la ea acasă, la sicriu, să ne luăm rămas bun. Am întipărit pe retină imaginea de gheață a tatălui Ramonei, care era atunci un viu-mort.

Scriind asta, memoria îmi șoptește: hei, nu e asta prima ta moarte de conținut. Ți-o mai amintești pe verișoara ta?

Aveam cinci-șase ani, ea șapte. Era iarnă, eram la țară, ne jucam. Ea nu se simțea prea bine. Credeam că e doar răcită. Decojeam semințe de floarea soarelui și le puneam miejii în cutii de chibrituri. A doua zi m-am trezit în urletele de jale ale mamei ei. Mi-a rămas pe retină imaginea mamei care leșina la fiecare zece minute, mirosul de oțet, caietul lui Nuți pe care apucase să scrie ma-ma.

Dacă stau mai bine să mă gândesc, poate prima mea întâlnire cu moartea a fost chiar a mea. Pe la patru ani când era să mă înec. Nu-mi amintesc nimic, doar povestea părinților mei.

Aș vrea să știe toți morții mei că pentru mine nu au murit niciodată.
Că, deși mintea mea îi jelește, îi plânge, se întristează uneori și se teme de morțile pe care urmează să le mai duc, undeva în miezul meu, ei nu au murit niciodată.

Ceva îi ține vii.

Poate visele mele de noapte. După fiecare despărțire, i-am visat ca fiind bine. Ultima dată, cineva drag care murise în viața de pe pământ, mi-a spus în vis că a renăscut.

Plânge ochiul meu pământean, dar e senin celălalt, cel conectat la viul morților mei.

Astăzi vreau să știe toți morții mei: colegi, bunici, mame de suflet, copil,
că sunteți VII și că nu v-am înmormântat niciodată în uitare.

Am 3 ani. Mă uit prin jur și nu e nimeni. Parcă timpul și spațiul m-au înghițit într-o secundă care pare o eternitate. Sunt singură și mi-e frică să nu mor de atâta groază și teroare.

Nu am voie să o las să i se spargă toate bucățile în cioburi și să se facă zob, așa că mă nasc.

Mă nasc la 3 ani și sunt botezată de adulți Neputința. Adun bucățile sparte într-un singur loc din corp. La ea am găsit culcuș în pieptul ei.

Gata, s-a resemnat. Nu se mai agită nevrotic. E cuminte. E copilul precoce, cu care nu ai treabă. Se descurcă singură. O laudă părinții pt cât de "autonomă" e.

O aud la aproape 30 de ani cm vorbește despre acest Acasă al neputinței din corpul ei - ca o gaură neagră în care simte multă frică fiindcă s-ar putea să o înghită. Îi e frică că dacă se lasă să simtă vortexul din gaura neagră a pieptului ei, așa cm ii recomandă terapeutul, se va prăbuși și va muri.

Și mă doare. Mă doare să văd că deși la 3 ani ai ei am fost protectorul ei numărul 1, acum ei ii e frică de mine.

Îmi propun atunci: "cum n-am lăsat-o să moară în bucăți sparte la 3 ani, n-o voi lăsa nici la 30 să nu mă vadă, să nu mă recunoască. Vreau să se apropie de mine. Vreau să ne devenim prietene."

De ce fuge?

O s-o fac eu să coboare la mine-n temniță unde încă îi păzesc bucățile sparte. Nu pot s-o văd cm fuge disociată de mine.

Îmi vine să strig la ea: "nu mai ai 3 ani! Acum poți să îți iei locul ăsta unde am strâns bucățile laolaltă înapoi! E parte din tine. E casa ta!"

Nu mă aude! Face multe, enorm de multe, studiază mult, se caută pe sine ca o gâscă besmetică printre atâția oameni la fel de chinuiți în suflet ca ea, nu se oprește. Muncește până la epuizare, glorifică munca.

Ia uite-o acum la 29 de ani cm e singură la ora asta in biroul facultății unde lucrează.

Femeie, e ora 11 noaptea și tu ești gravidă in 7 luni, pleacă acasă, că de nu, vin peste tine acum și te îngheț de nu te vezi!

N-o sa te mai ridici din pat cu lunile. N-o sa te mai speli. N-o să-ți mai fie foame. O să iti fie corpul ca de plumb, greoi si mintea f înceată și încețoșată plină de gânduri negre.

Du-te-acasă femeie și nu mai fugi de mine prin atâta facere, că mă iriți!

To be continued...

Zilele de toamnă miros a gutui coapte și se simt precum o pătură pufoasă și mlădioasă, roșcată peste corpul plin de vară.

Cabinetul de terapie se preschimbă în locul cald și moale de lângă sobă unde trosnesc lemnele.

Leagănul transformării a rămas în Vară unde soarele toropește procesul de individuație a fiecărei cliente.

Lângă sobă toamna, adunăm bucățile de suflet și le croșetăm la loc. Într-un nou loc, poate necunoscut până acum.

Pot să văd de pe locul terapeutului coborârea în profunzime a clientelor mele, o dată cu anotimpul toamna.

Știința arată că și oamenii, și relațiile trec prin anotimpurile proprii. Aș dori să mai adaug aici și că: corpul are anotimpurile sale, dar și procesul terapeutic.

Eu întru în toamnă deschisă să îmi recuperez bucuria. Această parte zăvorâtă bine în beciul intrapsihic al copilăriei mele.

Tu cărei părți din tine îi devii Acasă toamna asta?

Îți doresc un anotimp cald în suflet și cu lumină pt toate părțile din tine nevăzute și netrăite suficient.

De abia aștept să încep a vă povesti seria despre: de ce m-am lăsat de "feminitate"?

Las câteva cuvinte cheie: stereotipii de gen, patriarhat, disonanță cognitivă, manipulare, ideologie, propagarea dezinformării din bypass psihologic (deci fără nicio rea intenție), covert narcissism și multe altele.

Mulți dintre cei care mă cunosc știu că munca mea de consilier, nutriționist, apoi de terapeut și facilitator de grupuri a fost dedicată femeilor (și încă este dar 90%).

Ce m-a mânat inițial a avut un sens mult mai profund și miez real: dorul de apartenență (locuiam în Danemarca pe atunci) și înțelegerea forței cu ajutorul căreia femeia dă naștere.

Însă drumul ulterior a fost și cu derapaje din astea mistico-spirituale care sunau tare bine pentru urechile mele nepregătite să audă realitatea crudă.

Next time more...

To be continued.

Locul in care vreau sa ma intorc de fiecare data ca sa ma simt Acasa, locul in care ma odihnesc, este limba mea materna, limba romana.

Primul cantec auzit, prima mustrare, prima iubire au fost in aceasta limba.

"Limba romana e patria mea." – Emil Cioran

Radacinile mele sunt aici, in acest grai viu.

La multi ani, limba mea materna! Te voi duce oriunde pașii mei mă vor purta dincolo de granițele acestea.💚

Creierașul meu croșetează moale tihna pt iarna sa.

Dacă e ceva ce am învățat o dată cu înaintarea în vârstă să nu mai negociez, aceasta este liniștea.

Mă trag din haos și dezorganizare familială și cunosc pe pielea mea cm se simte să îți câștigi liniștea. Cu câtă muncă plină de sudoare se obține aceasta.

Cât de necunoscută și ciudată mi se părea la început. Cum să stau în liniște sau să o las să mă însoțească? Cum să mă opresc din rotița mea care mi-a asigurat supraviețuirea?

Dar ușor-ușor am început să avem o relație.

Iar liniștea de când am cunoscut-o mi-a fost întotdeauna loială precum un câine credincios.

Azi merg la braț cu liniștea și mi-e bine așa. Nu mai sunt omul care face zgomot, care e în centru, care colorează pt a capta atenția, care țipă pt a fi auzit său văzut.

Azi mi-e bine în liniște.

Și din spațiul ăsta îmi continui lucrarea vieții în lume. Fără surle și trâmbițe.

PS: Iar ei sunt cei care-mi colorează și cântă viața. Fiindcă doar în liniște ar fi încă o extremă. Am nevoie de pendularea asta cu viața.

Viață bună cu voi, dragilor!

Ultima zi de lucru și prima seară de vacanță.

Întâmplător sau nu, am încheiat ședințele de azi cu reconectarea la 𝐕𝐢𝐚𝐭̦a și 𝐕𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚, care rămân încapsulate în ființa noastră, acolo unde nici cele mai traumatizante experiențe nu pot ajunge pe deplin.

𝐅𝐨𝐫𝐭̦𝐚 𝐕𝐢𝐞𝐭̦𝐢𝐢 e încă 𝐕𝐈𝐄 în straturile adânci ale ființei noastre, chiar și atunci când viața pare de nesuportat.

𝐒𝐮𝐟𝐥𝐮𝐥 𝐕𝐢𝐞𝐭̦𝐢𝐢 rămâne în respirația noastră, chiar și când ea se simte apăsătoare sau scurtă.

Avem cu toții dreptul la Viață — și la reconectarea cu forța ei originară.

Vă doresc o vară plină de viu, de prezență, de Viață și de sens.