Instabeauty Studio

✨ THE 45+ LAB ✨

Inflamația de grad mic

Cred că una dintre cele mai frecvente fraze pe care le aud femeile după 45 de ani și una dintre cele mai frustrante în același timp este că totul se rezumă la calorii, disciplină și voință. Mănânci prea mult, te miști prea puțin, dormi insuficient, ai îmbătrânit. Problema este că foarte multe femei au senzația că explicația aceasta nu reușește să surprindă complet ceea ce se întâmplă în corpul lor și, dacă sunt sincere cu ele însele, probabil că au dreptate.
Există o diferență uriașă între a te simți pur și simplu obosită și a avea senzația că organismul tău funcționează după alte reguli decât cele pe care le-ai cunoscut toată viața.

Este senzația aia greu de descris în cuvinte, dar pe care foarte multe femei o recunosc instantaneu atunci când o aud formulată de altcineva. Corpul pare mai greu. Recuperarea este mai lentă. Picioarele se umflă mai ușor. Articulațiile sunt mai rigide dimineața. Energia nu mai este aceeași. Apar perioade în care te simți umflată fără un motiv evident, iar hainele se așază diferit chiar și atunci când cântarul nu s-a mișcat aproape deloc. Și poate cea mai frustrantă parte dintre toate este senzația că propriul organism a încetat să mai colaboreze cu tine.

În ultimii ani însă, medicina începe să vorbească din ce în ce mai mult despre un concept care ar putea explica o parte dintre aceste lucruri și care poartă un nume surprinzător de puțin spectaculos pentru impactul pe care îl poate avea asupra vieții de zi cu zi: inflamația cronică de grad mic.
Nu este inflamația pe care o asociem cu o infecție, cu febră sau cu analize spectaculos modificate. Este o inflamație discretă, persistentă, uneori aproape invizibilă în analizele uzuale și care poate exista ani întregi înainte să fie observată ca parte a unui tablou mai mare.
Ceea ce este interesant este că foarte multe dintre lucrurile despre care am vorbit în ultimele postări, par să se întâlnească exact aici.
Rezistența la insulină.
Pierderea masei musculare.
Acumularea grăsimii viscerale.
Retenția de apă.
Recuperarea mai lentă.
Senzația că organismul este permanent puțin inflamat și puțin obosit.

Mult timp am privit toate aceste lucruri ca pe probleme separate, tratate separat și explicate separat. Astăzi începem însă să înțelegem că organismul funcționează mai degrabă ca o orchestră decât ca o colecție de instrumente individuale și că foarte rar există un singur sistem implicat într-o problemă complexă.

Inevitabil apare și discuția despre cortizol, probabil unul dintre cei mai prost înțeleși hormoni ai ultimilor ani.
Cortizolul a devenit aproape personajul negativ al medicinei moderne și pare responsabil pentru absolut orice, de la grăsimea abdominală până la oboseală și insomnie. În realitate însă, cortizolul este unul dintre cele mai importante mecanisme de supraviețuire pe care le avem și unul dintre cei mai puternici agenți antiinflamatori produși de propriul organism.
Problema nu apare atunci când cortizolul crește, ci apare atunci când nu mai are voie să scadă.
Somnul insuficient, stresul psihologic cronic, grijile permanente, sedentarismul, rezistența la insulină, durerile persistente, perimenopauza și menopauza pot menține organismul într-o stare de alertă biologică mult mai mult timp decât a fost proiectat să suporte.
Iar ceea ce începe ca un mecanism de protecție poate ajunge, paradoxal, să favorizeze exact lucrurile pe care încerca inițial să le combată: acumularea grăsimii viscerale, pierderea masei musculare, alterarea sensibilității la insulină și perpetuarea unui mediu inflamator discret, dar constant.

Poate tocmai de aceea atât de multe femei spun că se simt inflamate chiar și atunci când analizele lor sunt aproape perfecte, pentru că de multe ori inflamația nu se simte ca o boală, se simte ca o versiune mai puțin eficientă a propriei persoane.

Și unul dintre cele mai importante lucruri pe care începem să le înțelegem despre corpul feminin după 45 de ani este că organismul nu luptă împotriva noastră, ci că încearcă doar de foarte mult timp să ne spună că ceva are nevoie de atenție.
Mai mult somn.
Mai puțin stres cronic.
Mai multă masă musculară.
Mai multă proteină.
Mai multă mișcare.
Mai puțin sedentarism.
Mai mult timp petrecut afară, în lumină naturală.
Mai multă blândețe în felul în care interpretăm semnalele propriului corp.

Foarte multe dintre lucrurile pe care le numim astăzi îmbătrânire par să fie, de fapt, conversații biologice pe care organismul încearcă să le poarte cu noi de foarte mult timp.
Şi poate cea mai importantă schimbare de perspectivă nu este să ne întrebăm cm facem să reducem inflamația, ci să începem să ne întrebăm de ce a apărut ea acolo în primul rând, pentru că, de foarte multe ori, inflamația nu este problema, este mesajul.
Și cred că exact asta încearcă să ne spună corpul atunci când începe să se simtă greu, rigid, obosit și umflat: că toate sistemele sunt conectate și că sănătatea nu se construiește într-un singur loc, ci peste tot în același timp.

Iar dacă există un lucru pe care ultimul an mi l-a confirmat încă o dată, este că aproape indiferent de unde pornești conversația, insulină, menopauză, retenție de apă, lipedem, sistem limfatic sau metabolism, sănătate mintală, (demență, alzhimer, depresie) ajungi aproape inevitabil în același loc.

La masa musculară.

✨️ The 45+ Lab ✨️

În ultima perioadă mă tot gândesc la un lucru și nu cred că doar eu am senzația asta, dar simt că s-a schimbat ceva între oameni. Mă refer la faptul că parcă nu mai suntem la fel de prezenți în viețile oamenilor pe care îi iubim.
Ne vedem mai rar, vorbim mai rar, ne spunem de zece ori "hai să ieșim la o cafea" și nu mai ieșim. Mai dăm un like, mai răspundem la un story, mai vedem câte o poză și, fără să ne dăm seama, începem să confundăm asta cu faptul că încă facem parte din viața oamenilor.

Și mă gândesc tot mai des la asta....
Poate și pentru că îmi amintesc de discuțiile pe care le aveam cu mama sau cu alte persoane mai în vârstă decât mine, care spuneau că își dau seama cât au îmbătrânit pentru că încep să le moară prietenii, foștii colegi sau oamenii de aceeași vârstă.
Țin minte că mi se părea ceva foarte departe de mine. Aproape că nici nu puteam să-mi imaginez cm e. În mintea mea, asta se întâmpla după 70-80 de ani. Cumva, era ordinea firească a lucrurilor.

Doar că, dacă trag linie peste ultimii ani, îmi dau seama că și eu am pierdut surprinzător de mulți oameni. Și nu vorbesc despre oameni în vârstă, ci de oameni tineri.
O prietenă s-a luptat aproape 15 ani cu cancerul, avea 42 de ani când s-a dus.... Îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost când a murit. Cred că aproape doi ani i-am mai scris mesaje pe Messenger ori de câte ori mi se făcea dor de ea. Știam că nu are cine să le citească, dar parcă era felul meu de a nu o lăsa să dispară de tot.
O altă prietenă din adolescență a murit la puțin peste 30 de ani. Un fost coleg de clasă a murit și el mult prea devreme. Un prieten din adolescență. Un prieten din Canada. Despre câțiva dintre ei nici măcar nu știu cm au murit. Nu mai eram suficient de apropiată încât să întreb și, sincer, nici nu mi s-a părut vreodată că întrebarea asta este importantă în mijlocul durerii unei familii. Până la urmă, motivul nu schimbă nimic. Omul tot nu mai este.
Iar acum câteva luni Mona.....
Sunt locuri prin București pe lângă care trec și, efectiv, îmi vine în minte. Fără vreun motiv anume, pur și simplu apare. Și odată cu ea vine și senzația aia de apăsare pe care n-o poți explica. De vinovăție....Pentru că nu este doar dor, este și conștientizarea faptului că omul ăla nu mai este și că toate lucrurile pe care credeai că le puteți face "cândva" au rămas pentru totdeauna la timpul viitor.

Și efectiv nu pot să nu mă întreb...
Ce naiba se întâmplă cu noi?
Cum am ajuns să avem sute sau mii de oameni pe Facebook și, în același timp, să treacă luni întregi fără să ne vedem cu oamenii care chiar contează?
Sau să știm că cineva a fost în Grecia sau că și-a schimbat mașina, dar să nu mai știm cm se simte cu adevărat?
Cum am ajuns să credem că avem timp?
Să credem în conexiuni fictive?

Înainte aveam impresia că anumite momente aparțineau doar cercului tău apropiat. Le povesteai prietenilor la o cafea, la un telefon, la o întâlnire. Astăzi, de multe ori, le povestim mai întâi internetului şi mă întreb dacă nu cumva asta a contribuit de fapt la diluarea relațiilor.
Asta este iluzia în care trăim. Credem că oamenii pe care îi iubim vor fi acolo și săptămâna viitoare şi luna viitoare.... Sau la anul. Doar că viața nu pare să funcționeze întotdeauna după planurile noastre.
Dacă e ceva ce am învățat după toți oamenii pe care i-am pierdut, nu este doar că viața este scurtă, am învățat că relațiile nu se păstrează singure.
Că oamenii nu rămân aproape doar pentru că îi iubim, trebuie să-i căutăm. Să-i sunăm. Să ne vedem. Să nu lăsăm toate întâlnirile importante pe "când mai avem timp".
Uneori mă uit în jur și am senzația că am normalizat niște lucruri care, dacă ne-am opri puțin să ne uităm la ele, ni s-ar părea complet absurde.
Spunem că n-avem timp pentru oamenii care ne-au fost alături ani de zile, dar avem timp pentru încă o oră pe telefon.

Țin minte cât de des ne sunam înainte. Cât de des treceam unii pe la alții fără să fie nevoie de un motiv. Stăteam ore întregi de vorbă și, de cele mai multe ori, nici măcar nu discutam ceva important. Pur și simplu făceam parte din viața celuilalt. Și exista internet, mIRC, exista Yahoo Messenger, dar parcă erau doar o punte până la următoarea întâlnire, nu un înlocuitor al ei.
Astăzi avem mai multe moduri ca niciodată de a lua legătura unii cu alții și, totuși, parcă suntem din ce în ce mai departe unii de alții. Şi mai singuri....

Dacă tot stăm cu telefonul în mână ore întregi, poate că merită să ne amintim pentru ce a fost el creat, de fapt.

Lovely change. 🥹🤍
Repoziționarea şi completarea sprâncenelor, cu ajutorul tehnicii hybrid.

Apasă aici pt info👉https://bit.ly/3pt0r9x

Iubesc tehnica asta. Hybrid 🤍

Apasă aici pt info👉https://bit.ly/3pt0r9x

O să vă povestesc o întâmplare de acum vreo 12-14 ani. Știu că Shawn era mic.

N-am crezut niciodată în deochi, ghicitoare sau mai știu eu ce chestii "supranaturale", dar era amuzant când se mai trezea pe vremea aia câte o prietenă să zică de nu știu ce ghicitoare "bună", care îi ghicise în te miri ce. Câteodată intram și eu în joc și mergeam. Mai mult ca să-mi dovedesc mie că am dreptate și să mă distrez de invențiile lor, care, culmea, semănau aproape toate între ele.
Partea proastă era că prietenele mele chiar erau convinse că li se citește viitorul. 😁
În fine...

Îmi zice într-o zi una dintre ele că a fost la o tipă care nu era ghicitoare. Doar că avusese o experiență de moarte clinică în urma unui accident și, după ce și-a revenit, și-a dat seama că are niște capacități paranormale. Că poate vedea în viitor.
Nu citea în cărți, în cafea sau în bobi, nu mergeai la ea acasă, ci la un bar/restaurant de pe Decebal. Te așezai la o masă, desenai un copac, un om și o casă, iar ea îți citea în propriile desene.
Evident că m-a intrigat maxim și i-am cerut numărul. Eram fiartă să văd și să înțeleg ce face femeia asta, dar m-am dus la fel de sceptică și dornică s-o "demasc".
Am ajuns, ne-am așezat la masă, m-a pus să desenez fără să mă întrebe mare lucru, în afară de ce îmi doresc de la sesiunea aia. Am fost vagă. I-am spus doar că, în general, vreau să știu ce-o fi.
Se uită peste desene și îmi spune că mă vede într-o casă întunecată, care nu-mi place, dar să stau liniștită, că în câteva luni mă mut în propria mea casă, frumoasă și luminoasă, exact așa cm îmi doresc.

Locuiam cu chirie, într-un apartament la parter, mega întunecat din cauza copacilor din fața geamurilor și aveam și gratii. Până atunci nici măcar nu-mi dădusem seama cât de tare mă apăsa locul ăla. Și, în plus, nu se întrevedea absolut nicio șansă să mă mut, darămite să-mi cumpăr un apartament.
Mi-am zis: Right... primul bu****it. 🙄
Deja abia așteptam să termine.
Mi-a mai zis ceva despre iubitul de atunci, care și aia mi s-a părut un bu****it. (N-a fost.)
Și apoi a venit lovitura de grație.

Mi-a spus că îmi voi schimba munca, că nu voi mai face ceea ce făceam atunci. Că voi fi artistă. Că voi picta sau ceva... Că mă vede cu tot felul de tablouri expuse pe niște pereți, iar lumea se uită la ele și îmi admiră arta.
Mi-am dat ochii minții peste cap, am râs și i-am spus că este imposibil. Că desenez ca un copil de 5 ani, după cm vede și ea foarte bine din desenele pe care tocmai le făcusem.
Am plecat de acolo dezamăgită și, ani de zile, nici măcar nu m-am mai gândit la experiența aia.
Într-adevăr, în mai puțin de un an mi-am cumpărat apartament și m-am mutat.
Iar în ultimii ani mi-am adus aminte de ce spunea despre "arta" mea pe pereți, la care lumea se uită și pe care o apreciază.

Nu m-am gândit niciodată că vorbea, de fapt, despre pereții Facebook. Și nici că ceea ce fac eu astăzi ar putea fi considerat, într-un fel, artă.
Nici astăzi nu știu ce să cred.
Poate a fost o coincidență incredibilă. Poate a intuit niște lucruri pe care eu nu le vedeam. Sau poate există lucruri pe care încă nu le înțelegem.

Nu știu.

Știu doar că, dintre toate experiențele de genul ăsta, asta este singura la care, după atâția ani, încă mă gândesc şi regret că nu mai știu cine era femeia aia și nici de la cine aveam numărul ei. Pentru că, recunosc, dacă aș putea, aș mai suna-o o dată.

Aşa mă întristează când văd, mai ales în domeniul ăsta, muncă făcută cu picioarele.....
După ce am încercat să scot o lucrare anterioară, realizată prost şi fără profesionalism, mi-am dat seama că vom scăpa foarte greu de pigmentul din anumite zone, care era "camuflat" cu un pigment deschis la culoare, ca să acopere o lucrare şi mai veche. Am luat decizia să fac o nouă pigmentare şi să continuăm cu laser pe ce încercam să elimin. E foarte greu, dar într-un final sper să scăpăm. În fotografia ataşată în mijloc, se poate vedea cm arătau sprâncenele la 6 săptămâni după prima şedință, înainte de retuş.

🔸️Înainte.
🔸️Imediat după prima sedință.
🔸️Imediat după a doua şedință. 🤍

🔹️Apasă aici pt info👉https://bit.ly/3pt0r9x

________________________________________

Loc eliberat mâine, vineri.
Dacă îți dorești o programare, scrie-mi în privat sau pe WhatsApp.🤍

O formă de sprâncene completă, mai firească.
Love this change. Hybrid 🤍

✨️ The 45+ Lab ✨️

Care este una dintre cele mai importante decizii pe care le-ai luat vreodată și care ți-a schimbat viața în bine?

O decizie la care te gândești și astăzi cu bucurie.
O decizie care te face să fii mândră de omul care ai devenit.
Acum întoarce-te în ziua în care ai luat-o.
Ți s-a părut ușor?
Sau ai avut impresia că e prea greu?
Că poate nu e momentul potrivit?
Că poate nu vei reuși?
Că poate e o idee proastă?
Sau că e pur și simplu imposibil?
Și totuși... ai făcut-o.
Este curios cm aproape niciuna dintre deciziile care ne schimbă viața nu vine cu sentimentul că va fi ușor.
Aproape toate încep cu îndoială, cu teamă și cu impresia că poate nu suntem pregătiți.

Dacă toate lucrurile de care ești astăzi cea mai mândră au început cu frică sau neîncredere.. de ce ai crede că următorul lucru care îți poate schimba viața va începe altfel?
Viața noastră de astăzi este rezultatul deciziilor pe care am avut curajul să le luăm ieri. Nu lăsa autosabotorul din tine să decidă în locul tău.

În poză sunt eu, acum fix 30 de ani, la un bairam :)) Aveam 18 ani şi-un pic....
Privind în urmă, îmi dau seama că aproape niciuna dintre deciziile care mi-au schimbat viața nu s-a simțit, la început, ca o idee bună (mutat în Bucureşti apoi în Canada şi înapoi în Romania, ieşit din relații toxice, crescut copil singură, schimbări de carieră). Aproape toate au venit la pachet cu frică, îndoială și sentimentul că poate nu voi reuși.
Toate au fost ale dracului de grele.

Lucrurile care ne schimbă viața rareori încep cu certitudine. Încep cu suficient curaj cât să facem primul pas.

Postarea de ieri cu cele șase vouchere de 200 de lei m-a pus puțin pe gânduri.
Am primit mai multe mesaje de la femei care înțeleseseră că procedura va costa 200 de lei. Oricât de imposibil mi se părea mie ca o procedură de genul ăsta, realizată de un profesionist cu vechime, nu unul la început de drum, să coste atât de puțin, mi-am dat seama că, deși pentru mine cuvântul „voucher” însemna automat o reducere din prețul inițial, mesajul meu nu fusese suficient de clar. Am modificat imediat postarea și am specificat că este vorba despre o reducere de 200 de lei din prețul procedurilor.
Ce vreau de fapt să zic e că din toată confuzia asta am realizat ceva mult mai important.
Cred că foarte multe femei își doresc să facă micropigmentarea sau retușul anual, însă ceea ce le oprește nu este neapărat valoarea procedurii, ci faptul că trebuie să plătească o sumă mare dintr-o dată.
Și le înțeleg foarte bine.
Trăim într-o perioadă în care aproape toate cheltuielile sunt cântărite de două ori.
Așa că m-am întrebat dacă nu cumva există o variantă mai ușoară pentru toată lumea. Mă gândesc la un sistem de abonament lunar, unul dedicat clientelor noi, care să includă procedura și etapele ei şi unul dedicat clientelor mele existente, care să includă retușul anual și, în funcție de situație, beneficii precum ședințe de laser sau tratamente faciale.
Ideea ar fi simplă: în loc să plătești o sumă mare o dată, să plătești 150-200 de lei pe lună și, atunci când vine momentul procedurii sau al retușului, să nu mai simți presiunea unei cheltuieli mari.
Nu este ceva lansat încă. Este o idee la care mă gândesc serios și chiar sunt curioasă dacă ar fi utilă.

Ați prefera un astfel de abonament sau varianta clasică, cu plata integrală?
Acesta este un sondaj și m-ar ajuta răspunsurile voastre.