Psihoterapeut Corina Cerchez

Arta de a primi un compliment

„Ce bine îți stă!”

„Vai, e veche! Am luat-o la reducere. Și nici nu m-am aranjat cine știe ce…”

Uneori, până terminăm de explicat de ce complimentul nu ni se cuvine chiar în întregime, omul care ni l-a făcut aproape că uită ce voia să ne spună.

Poate data viitoare încercăm ceva mai simplu. Primim vorbele frumoase fără să le micșorăm, fără să prezentăm bonul fiscal și fără să explicăm cât de întâmplătoare a fost reușita. 😊

„Mulțumesc! Mă bucur că ai observat.”

„Cum trebuie să fiu ca să mă alegi?”

Fetița își pregătise lucrurile de dimineață. Nu avea nevoie de multe. Își pusese într-o gentuță cartea pe care voia să i-o arate mamei, un elastic de păr și desenul făcut cu o seară înainte, împăturit cu grijă ca să nu se șifoneze.

Mama spusese că vine după ea.

La început, fetița întreba din când în când cât este ceasul. Apoi a început să privească spre poartă ori de câte ori auzea o mașină încetinind pe stradă. Bunica îi spunea că poate a prins trafic, poate s-a prelungit programul, poate mai durează puțin.

Fetița dădea din cap și mai aștepta.

După o vreme nu a mai întrebat nimic. Și-a lăsat gentuța lângă ușă și s-a dus să se joace, doar că jocul nu o mai prindea cu adevărat. O parte din ea rămăsese atentă la zgomotul de afară.

Copiii pot aștepta mult atunci când, la capătul așteptării, este cineva pe care îl iubesc.

Noi, adulții, știm că zilele se pot schimba dintr-odată. Știm despre ședințe care se prelungesc, drumuri blocate, oboseală, probleme care nu pot fi amânate. Uneori un părinte muncește până târziu, ajunge după ce copilul a adormit sau este plecat departe tocmai pentru a putea susține familia.

Copilul nu are însă întreaga hartă a vieții noastre.

El știe doar că mama a spus că vine.

Și că nu a venit.

Iar când nu este ajutat să înțeleagă ce s-a întâmplat, tăcerea începe să se umple singură. La început cu explicații care îl protejează pe adult: poate mai are de lucru, poate nu poate pleca, poate este foarte obosită.

Dar, uneori, întrebarea se mută încet spre el.

Poate nu i-a fost suficient de dor de mine.

Poate altceva a fost mai important.

Poate că eu nu sunt atât de importantă.

Și de aici până la „poate dacă sunt mai cuminte...” nu este întotdeauna atât de mult.

Poate nu mai cere. Poate nu mai plânge când mama pleacă. Poate spune „nu-i nimic” înainte ca cineva să o întrebe dacă a durut.

Și poate începe să devină copilul care înțelege, care se adaptează, care nu deranjează prea mult.

Nu pentru că nu mai are nevoie.

Ci pentru că legătura este prea importantă ca să riște să o piardă.

Iar undeva, în tăcere, se poate așeza o întrebare care va apărea mai târziu și în alte relații, chiar dacă nu va mai suna exact la fel:

„Cum trebuie să fiu ca să mă alegi?”

Poate voi fi mai atentă.

Mai disponibilă.

Mai ușor de iubit.

Poate voi cere mai puțin.

Poate voi face eu mai mult.

Poate, dacă voi deveni ceea ce are celălalt nevoie, va rămâne.

Și uneori trec ani până când observăm că nu mai încercăm doar să iubim.

Încercăm să fim atât de buni pentru celălalt, încât să nu mai aibă niciun motiv să plece.

De aceea cred că promisiunile făcute copiilor au nevoie de grijă. Nu pentru că părinții trebuie să fie perfecți și nici pentru că o promisiune nerespectată hotărăște singură povestea unui copil.

Viața se întâmplă și adulților.

Dar, atunci când nu putem veni, putem spune:

„Știu că m-ai așteptat.”

Putem lăsa dezamăgirea copilului să existe fără să ne grăbim să o ștergem și, mai ales, putem avea grijă ca absența noastră să nu devină, în mintea lui, o explicație despre propria valoare.

Pentru că un copil are nevoie să știe ceva ce nu poate întotdeauna să înțeleagă singur:

„Faptul că eu nu am putut veni nu spune nimic despre cât de importantă ești tu.”

.

Și zilele fără plan au farmecul lor

Unele dimineți sunt frumoase tocmai pentru că nu se grăbesc nicăieri.

Cafeaua se bea la masă, nu între două lucruri de făcut. O conversație poate să se lungească fără să ne uităm la ceas. Poate ieșim la o plimbare, poate rămânem acasă, poate sunăm un om drag fără să avem ceva anume de spus. Sunt lucruri mici, pe care în timpul săptămânii le strecurăm printre obligații, iar duminica le putem lăsa să ocupe locul pe care îl merită.

Uneori, am impresia că am ajuns să cerem și timpului liber să fie productiv. Să profităm de zi, să bifăm ceva, să avem ce povesti luni. Dar nu toate zilele frumoase au nevoie de o poveste spectaculoasă. Unele ne lasă doar cu senzația liniștită că am fost acolo, în viața noastră, nu doar în agenda ei.

Și poate că e tare bine, din când în când, să nu avem nimic de demonstrat. Nici măcar nouă.

Duminică frumoasă, cu timp pentru voi! ☕

Uneori nu ești leneș.

Ești doar obosit de prea mult timp.

Și, după o vreme, începi să te judeci pentru faptul că nu mai poți funcționa ca înainte.

Poate întrebarea nu este „Ce e în neregulă cu mine?”

Poate este:

„De cât timp nu m-am mai odihnit cu adevărat?”

Poti sa-ti spui adevărul si sa-ti ocupi locul fara sa mai ceri permisiunea?

Cât din felul în care iubim este, de fapt, al nostru?

Cât de ușor spunem „te iubesc”. Cât de aproape putem lăsa pe cineva să vină. Dacă putem cere atunci când avem nevoie sau dacă preferăm să ne descurcăm singuri. Dacă iubirea ne liniștește sau dacă, uneori, tocmai apropierea ne neliniștește.

Poate că intrăm în relații crezând că iubim pur și simplu așa cm simțim.

Dar venim acolo cu o poveste începută cu mult înainte.

În casa în care am crescut, iubirea se spunea? Se arăta? Trebuia ghicită? Era oferită liber sau trebuia, într-un fel, meritată?

Aveam voie să fim furioși și totuși iubiți? Să spunem „nu”? Să avem nevoie? Să ne îndepărtăm puțin fără să simțim că riscăm să pierdem legătura?

Poate că, înainte să știm ce este iubirea, am învățat deja cm avem voie să o trăim.

Unii dintre noi au învățat să iubească având grijă de toată lumea. Alții să nu ceară prea mult. Unii se apropie repede și cu totul. Alții păstrează mereu puțin spațiu între ei și celălalt, ca și cm apropierea ar trebui să aibă și o ușă de ieșire.

Și poate că nici nu observăm toate acestea până când o relație ne pune în fața unei întrebări mai greu de ocolit:

„Eu chiar aleg să iubesc așa?”

Sau acesta este felul în care am învățat că iubirea se păstrează?

Mă gândesc că maturizarea nu înseamnă doar să iubim mai bine. Uneori înseamnă să putem privi felul în care iubim fără să ne judecăm.

Să vedem ce este al nostru. Ce am primit. Ce ne-a protejat cândva. Și ce nu mai avem nevoie să ducem cu noi în relațiile de astăzi.

Poate că libertatea în iubire nu înseamnă să nu fim influențați de trecut.

Ci să putem spune, la un moment dat:

„Asta am învățat despre iubire. Dar acum pot să aleg și cm vreau să iubesc.”

Și poate abia de aici apare întrebarea mai mare:

Cât din ceea ce credem că alegem este, de fapt, al nostru?

Ai scris mesajul: „Mi-ar plăcea să ne mai vedem.”

Te uiți la el câteva secunde. Îl recitești. Poate îl ștergi. Îl scrii din nou.

Și, dintr-odată, îți dai seama că nu este doar despre o cafea. Este despre acel moment fragil în care încă nu știi dacă apropierea pe care o simți este doar a ta sau dacă, din partea cealaltă, cineva face același pas.

La începutul unei relații, fie că vorbim despre o prietenie, o poveste de iubire sau o întâlnire despre care încă nu știm ce va deveni, există aproape întotdeauna puțină nesiguranță. Și tocmai în spațiul acesta apare felul nostru de a ne apropia.

Poate scrii primul. Poate propui tu întâlnirea. Poate te grăbești să fii atent, disponibil, prezent, să arăți că îți pasă. Și poate că, fără să observi, undeva în spatele tuturor gesturilor există și un gând mic:

„Dacă fac suficient, poate vei vrea să rămâi.”

Sau poate faci exact invers. Aștepți. Te uiți la telefon, dar nu scrii. Îți spui că, dacă și celălalt își dorește, va veni spre tine.

Și poate că nu este lipsă de interes. Poate este nevoia de a afla:

„Vei veni spre mine și dacă nu te chem?”

Uneori însă nici nu așteptăm. Începem să construim imediat. Primul mesaj, prima invitație, următorul plan, încă un pas și încă unul. Până când, la un moment dat, ne putem trezi foarte aproape de celălalt fără să știm dacă a venit și el spre noi sau doar am făcut noi tot drumul.

Mă gândesc că felul în care ne apropiem de oameni spune ceva despre felul în care am învățat, cândva, că se obține apropierea.

Unii dintre noi au învățat să ofere ca să fie păstrați aproape. Alții să aștepte, ca să nu riște să fie respinși. Alții că, dacă nu fac ei primul pas, poate nu se va întâmpla nimic.

Și poate că nimic din toate acestea nu este greșit.

Doar că uneori repetăm același gest atât de mult, încât nu ne mai întrebăm dacă ne aparține sau dacă l-am învățat demult, ca pe un mod de a ne simți în siguranță în apropierea celuilalt.

Poate că o relație începe cu adevărat să fie între doi oameni atunci când nu mai trebuie să faci tot drumul singur.

Când poți să te apropii și apoi să rămâi puțin pe loc. Să vezi dacă vine și celălalt. Fără să oferi mai mult ca să fii ales. Fără să te retragi doar ca să fii căutat. Fără să construiești tot podul înainte să vezi dacă, din partea cealaltă, cineva a început să pună prima scândură.

Poate că apropierea nu este despre cât de bine știm să-l convingem pe celălalt să rămână.

Poate este despre curajul de a afla dacă ne alegem unul pe celălalt.

Și, data viitoare când vei simți că vrei să te apropii de cineva, poate merită să observi primul impuls:

Te duci spre el? Aștepți? Sau începi să faci tot drumul?

Uneori, răspunsul spune mai mult despre noi decât credem.

Ieri vă întrebam care este cel mai frumos lucru pe care l-ați învățat de la voi.

Weekendul acesta mi-a adus, aproape firesc, un alt gând: cât de mult contează să fi avut, cândva, un loc în care să fim văzuți așa cm suntem.

Un loc în familia din care venim. Un loc în care să putem spune ce gândim, ce simțim, ce ne sperie sau ce ne bucură, fără să ni se transmită că este prea mult, greșit sau nepotrivit.

Poate că avem nevoie de această oglindire mai mult decât credem.

De cineva care, prin felul în care ne ascultă, ne spune:

„Da, aici poți să fii așa cm ești.”

Și m-am gândit că locul nu este doar un spațiu.

Este și timp.
Este ritmul nostru.
Este emoția care are voie să existe fără să fie grăbită sau corectată.

Iar când nu am avut suficient din acest loc, poate că o parte din viață o petrecem încercând să ni-l construim.

În relații. În prietenii. În munca noastră.

Și, poate cel mai important, în noi înșine.

Weekendul acesta mi-a amintit cât de important este să putem spune, undeva:

„Aici este locul meu.”

Tu unde simți că poți fi cu adevărat tu?

Care este cel mai frumos lucru pe care l-ai învățat de la tine?

M-am întors de câteva ori la întrebarea asta.

Poate pentru că suntem obișnuiți să spunem ce am învățat de la părinți, de la profesori, de la oamenii pe care i-am iubit, de la cei care ne-au rănit sau de la experiențele prin care am trecut.

Mai rar ne gândim la noi ca la cineva de la care am avut ceva de învățat.

Eu cred că unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am învățat de la mine este că pot să cresc fără să pun permanent presiune pe mine.

Nu am știut asta dintotdeauna.

Au fost ani în care am crezut că schimbarea vine mai ales din efort. Din „mai pot puțin”, „mai fac un pas”, „nu mă opresc acum”. Și, uneori, chiar așa a fost.

Dar am descoperit și altceva.

Că nu toate lucrurile se schimbă dacă tragi mai tare de ele.

Unele au nevoie să le dai spațiu. Să le asculți. Să nu te grăbești să le repari înainte să înțelegi ce încearcă să-ți spună.

Și am mai învățat ceva despre mine, poate la fel de important: că am rămas curioasă.

Încă vreau să înțeleg oamenii. Să înțeleg ce se întâmplă în mine. Să mă întorc la o carte, la un studiu, la o întrebare pe care credeam că am lămurit-o deja și să descopăr că, privită din alt loc, arată diferit.

Curiozitatea m-a ajutat să nu mă așez prea confortabil în ceea ce știu.

Iar blândețea m-a învățat că nu trebuie să mă împing permanent din spate ca să merg înainte.

Poate că asta este una dintre schimbările pe care le simt cel mai mult odată cu trecerea timpului: nu mai vreau să cresc împotriva mea.

Vreau să cresc împreună cu mine.

Cu suficientă curiozitate cât să continui să caut și cu suficientă blândețe cât să nu mă pierd pe drum.

Cred că asta am învățat frumos de la mine.

Tu ce ai învățat frumos de la tine?