Eniko Nagy Spiller

„Mi-ar plăcea să lucrez cu tine.”

Am primit mesajul ăsta și primul meu gând a fost: ce fain. 😄 Al doilea a fost: de ce eu? Ce a văzut omul ăsta la mine? Ce crede că știu să fac? Și, mai ales, ce vede el și poate eu nici nu văd?

Și mi-am amintit de mine, acum câțiva ani. Nici eu nu căutam ceea ce fac astăzi. Nici măcar nu mă gândisem că mi s-ar potrivi. Dar cineva s-a uitat la mine și a văzut niște lucruri pe care eu le consideram absolut normale: ani de vânzări, faptul că vorbesc ușor cu oamenii, că organizez, că adun oameni în jurul meu. Pentru mine erau doar lucruri pe care știam să le fac. Pentru altcineva erau lucruri care puteau fi folosite și altfel.

Și acum mi se întâmplă mie. Mă uit uneori la câte un om și primul meu gând este: „Mamă, ce bine s-ar potrivi aici.” Și nu-i scriu. Pentru că imediat vine al doilea: „Poate nici nu s-a gândit vreodată la asta.”

Numai că nici eu nu mă gândisem. 😄

Și de atunci mă tot urmărește o întrebare: oare câte lucruri care ni s-ar potrivi foarte bine nici măcar nu le luăm în calcul, doar pentru că încă nu ne-am văzut prin ochii cuiva care le-a observat deja?

La un lucru nu m-am priceput niciodată prea bine: să arăt ce fac. 😂

Și mai ales să arăt oamenii cu care lucrez.

Poza asta e doar cu o parte dintre ei. Cu mulți nici măcar nu am poze. Pe unii îi văd des, pe alții rar, iar cu alții mă întâlnesc mai mult pe Zoom.

Și uite așa au trecut câțiva ani în care am muncit mult, s-au întâmplat multe, iar eu am povestit foarte puțin despre partea asta din viața mea.

Asta cred că trebuie să schimb.

Nu să vă spun cât de grozav e totul. 😂
Ci pur și simplu să vă arăt mai mult din ceea ce fac și din oamenii care fac parte din zilele mele.

Pentru că, până la urmă, și asta sunt eu. ❤️

În doar o săptămână, peste 3.000 de oameni au ales să rămână aici, pe pagina mea. ❤️

Și mi-am dat seama că foarte mulți dintre voi habar n-aveți cine sunt. 😂

Așa că… bun venit! Eu sunt Eni.

Am peste 50 de ani și aici n-o să găsiți o viață perfectă. O să găsiți povești. Unele poate vă fac să râdeți, altele poate vă emoționează, iar în altele s-ar putea să vă regăsiți.

O să mă vedeți prin grădină, la cafea cu prietenele, muncind, începând lucruri noi, mai și greșind și, uneori, obosită. Exact așa cm sunt.

Eu o să vă spun poveștile mele. Dar mi-ar plăcea tare mult să le aud și pe ale voastre.

Pentru că, după 50 de ani, cred că avem cu toții destule povești cât să umplem câteva cărți. 😂 Și cine știe? Poate una dintre ele îi dă curaj cuiva care are nevoie exact atunci să o audă.

Așa că luați loc. Cred că avem multe de povestit. ❤️

M-am întrebat zilele astea:

,,Cine sunt eu?”

Și culmea, mi-a fost mult mai ușor să spun ce fac, ce am făcut, ce am construit, decât cine sunt.

Pentru că meseriile se schimbă, rolurile se schimbă, oamenii din jurul nostru se schimbă. Până și lucrurile pe care le vrem se schimbă. Și atunci, dacă dau toate astea la o parte, ce rămâne?

La mine cred că rămâne ceva foarte simplu: eu am crezut întotdeauna că mai există ceva.

Mai există o variantă, o soluție, un drum, un „și după asta?”. Poate de asta am luat-o de câteva ori de la capăt. Poate de asta mă plictisește teribil ideea de „asta e”. Și poate de asta, indiferent ce s-a schimbat în viața mea, am căutat mereu ce pot face mai departe.

Și mi-am dat seama că, de fapt, în spatele tuturor lucrurilor ăstora este o convingere și mai simplă:

EU POT ALEGE.

Pentru mine, asta înseamnă libertate. Să simt că viața mea nu este deja hotărâtă. Că ceea ce sunt astăzi nu decide definitiv ceea ce voi fi mâine.

Și cred că ăsta e unul dintre puținele lucruri care au rămas neschimbate în mine.

Întotdeauna mai există ceva.

Am observat o chestie în ultimii ani și chiar sunt curioasă dacă numai mie mi se pare. În foarte multe parteneriate, și nu mă refer doar la business, poate fi o prietenie, o căsnicie, orice relație în care doi oameni au construit ceva împreună, la un moment dat unul dintre ei crește foarte mult. Și e foarte bine. Doamne ferește, doar asta ne dorim, să creștem.

Numai că uneori, odată cu creșterea, apare și senzația asta: stai puțin, că de fapt eu am făcut tot. Eu am muncit mai mult, eu am avut ideile, eu am tras, eu am adus rezultatele. Și atunci, cumva, începe să pară că celălalt nici n-a contat atât de mult.

Și să știți că am văzut povestea asta de multe ori. Partea interesantă vine după. Când omul rămâne singur, descoperă că parcă totuși mai erau niște lucruri care se făceau pe lângă el și nu se făceau chiar singure. 😂 Cineva se ocupa de una, cineva rezolva alta, cineva îl completa exact acolo unde el nu era bun, cineva îi ținea spatele. Și mai ales, cineva făcea toate lucrurile alea mici pe care, cât timp sunt făcute, nici măcar nu le observi. Le observi când nu le mai face nimeni.

Și culmea e că, de foarte multe ori, omul care era convins că poate face tot singur ajunge, mai devreme sau mai târziu, tot într-un parteneriat. Poate cu altcineva, poate într-o altă formulă, poate într-o altă etapă a vieții. Pentru că foarte puține lucruri se construiesc chiar de unul singur.

Nu spun că toate parteneriatele trebuie să dureze o viață. Nici pe departe. Unele se termină și poate chiar trebuie să se termine. Oamenii cresc diferit, se schimbă, drumurile se despart și e absolut normal.

Dar cred că poți să pleci fără să ștergi ce a făcut celălalt. Poți să recunoști că un drum s-a terminat fără să rescrii tot ce a fost înainte.

Poți să crești fără să uiți cine a crescut lângă tine. Și poți să spui „am reușit” fără să uiți că, într-o anumită bucată de drum, a existat și un „NOI,,.

Dacă mai aud o dată „ieși din zona de confort”, cred că fac urât. 😂 NU MAI VREAU SĂ IES!

De patru ani tot ies. Am schimbat, am învățat, am luat-o de la zero, m-am băgat în lucruri despre care habar n-aveam, am făcut filmări, live-uri, am vorbit cu oameni, m-am expus, m-am făcut și de minune de câteva ori 😂, am încercat, am greșit și am luat-o iar de la capăt. Până unde să mai ies? Că la cât am ieșit din zona de confort, nici nu mai știu unde am lăsat-o. 😂

Și acum mai apare câte unul: „Ca să ai succes, trebuie să ieși din zona de confort.” NU. Eu acum vreau să INTRU în ea. 😂 Și dacă se poate, să și stau puțin acolo.

Pentru că între timp am înțeles altceva. Succesul nu-i să te trezești în fiecare luni și să inventezi o nouă metodă prin care să-ți complici viața. Succesul e să găsești ce funcționează și să faci. Azi, mâine, poimâine și peste trei luni. Aceleași lucruri, poate chiar plictisitoare: disciplină, direcție, consecvență, repetiție. Nu-i sexy, nu faci curs din asta în 14 module 😂, dar funcționează.

Sigur că mai învăț lucruri noi, dar nu mai simt nevoia să mă reinventeze cineva în fiecare marți. Am învățat destule. Acum aș vrea să și aplic ceva din ele. 😂

Așa că eu, pentru următoarea perioadă, nu mai ies nicăieri. Rămân frumos în zona mea de confort și muncesc.

Iar dacă aveți vreun curs despre cm să STAI în zona de confort și să-ți faci treaba, trimiteți-mi linkul. La ăla s-ar putea să mă înscriu. 😂

Mă uit uneori la noi și am impresia că am început să ne vedem unii pe alții numai prin ceea ce vindem.

Ăla vinde aia.
Ăla face cursuri.
Ăla are un business.
Ăla câștigă atât.
Ăla are succes. Ăla n-are.

Și mi se pare atât de puțin dintr-un om.

Eu sunt economist de profesie. Am lucrat 20 de ani în domeniul financiar-bancar. Am făcut bani. Am vândut foarte mult în viața mea.

Știu ce înseamnă banii și n-am să spun niciodată că nu contează.

Dar astăzi nu mă mai trezesc dimineața gândindu-mă: „Ce să mai vând?”

Chiar nu.

Mă gândesc mai degrabă: „Ce lucru bun pot să fac astăzi?”

Poate sună naiv. La 57 de ani îmi permit. 😂

De aproape patru ani folosesc niște produse naturale care, în experiența mea, mi-au făcut foarte bine. Mă simt bine în corpul meu, am energie și sunt mult mai atentă la mine decât eram înainte.

Dar culmea este că nici măcar asta nu mi se pare cel mai mare lucru pe care l-am primit.

Pentru că odată cu ele au venit oamenii.

Doamne, câți oameni.

Unii au rămas clienți. Unii au devenit colegi. Unii prieteni. Iar câțiva au devenit genul acela de oameni pe care îi poți suna fără să te uiți la ceas.

Am stat lângă oameni când le-a fost greu. Alții au stat lângă mine când mi-a fost mie greu.

Am râs împreună, ne-am certat, ne-am contrazis, am făcut drumuri, am construit lucruri, am dat-o în bară și am luat-o de la capăt.

Și atunci cm să mă uit eu la toate astea și să văd doar „un business”?

Nu pot.

Dacă mă întrebați ce produs aș păstra dacă mâine n-aș mai face parte din compania asta, răspunsul meu este Aloe Vera Gel. Îl consum pentru că mie îmi place și pentru că face parte din rutina în care eu mă simt bine.

Dar, dacă mă întrebați ce mi-au adus ultimii patru ani, n-aș putea să vă răspund cu numele unui produs.

Mi-au adus oameni.

Și poate că, până la urmă, asta uităm prea des când ne uităm unii la alții:

în spatele unui produs, al unui business, al unei pagini de Facebook, al unei funcții sau al unui cont bancar este un om care încearcă și el, în felul lui, să lase ceva bun în urma lui.

Eu cel puțin asta încerc.

Și dacă la sfârșitul unei zile am făcut viața unui om măcar puțin mai bună, pentru mine aia a fost o zi bună.

Restul sunt cifre