Daniel -

🎒 Începe grădinița sau școala. Încep și răcelile?
Pentru mulți părinți, începutul grădiniței sau al școlii vine la pachet cu o întrebare: „De ce răcește copilul mai des?”

Odată cu intrarea în colectivitate, copilul intră în contact cu mai mulți copii și, implicit, cu mai multe virusuri. De aceea, în special în primii ani, pot apărea mai frecvent răceli, rinofaringite, laringite, bronșite, gripă sau episoade de respirație șuierătoare.

👉 Asta nu înseamnă automat că micuțul are „imunitatea scăzută”.

🛡️ Ce putem face pentru prevenție?
✔️ Spălatul corect și frecvent al mâinilor
✔️ Aerisirea încăperilor
✔️ Învățarea copilului să tușească/strănute în pliul cotului
✔️ Evitarea împărțirii paharelor, sticlelor și tacâmurilor
✔️ Somn suficient, alimentație variată și mișcare
✔️ Evitarea expunerii la fumul de țigară
✔️ Vaccinarea conform recomandărilor medicale și discutarea vaccinării antigripale cu medicul

🌡️ Când este mai bine să rămână acasă?
Un copil cu febră, stare generală alterată sau simptome importante nu ar trebui trimis în colectivitate. Dacă nu se simte suficient de bine pentru activitățile obișnuite, are nevoie de odihnă și, atunci când este cazul, de evaluare medicală.

💊 Și încă ceva important: antibioticul nu tratează răceala!
Cele mai multe infecții respiratorii obișnuite sunt virale. Antibioticele nu acționează împotriva virusurilor și nu trebuie administrate fără recomandarea medicului.

🚨 Când cerem ajutor medical?
Dacă micuțul respiră greu, este foarte somnolent sau apatic, nu reușește să bea lichide, prezintă semne de deshidratare, febra persistă sau starea generală se agravează, este important să discutăm cu medicul.

Dificultățile importante de respirație, colorarea albăstruie a buzelor/feței sau deteriorarea rapidă a stării copilului sunt urgențe medicale.

Începutul grădiniței sau al școlii nu trebuie privit cu teamă. Nu putem preveni orice răceală, dar putem reduce riscurile și, cel mai important, putem învăța să recunoaștem când copilul are nevoie de ajutor.

Încercarea și durerea înalță sufletul cel mai mult, pentru că prin ele omul învață să privească dincolo de ceea ce se vede și să se apropie mai mult de Dumnezeu. Când totul merge bine, uităm uneori să ne rugăm, dar atunci când sufletul doare, căutăm Lumina cu toată ființa noastră.

Uneori, Dumnezeu îngăduie o încercare nu pentru a ne doborî, ci pentru a ne transforma. Durerea ne desprinde de ceea ce este trecător și ne învață să prețuim ceea ce este cu adevărat veșnic.

Rugăciunea spusă printre lacrimi are o putere aparte. Tăcerea în care Îl cauți pe Dumnezeu, deși nu-I înțelegi lucrarea, este o formă profundă de credință. Iertarea celui care ne-a rănit este o biruință asupra propriului ego. Răbdarea în suferință este o școală a sufletului, iar iubirea oferită atunci când noi înșine suntem răniți este una dintre cele mai înalte forme de dăruire.

Sunt dureri care ne golesc de tot ceea ce nu ne mai este de folos, pentru ca în locul lor să poată crește smerenia, credința și iubirea. Sunt pierderi care ne învață să nu ne mai legăm inima de lucrurile pământești. Sunt așteptări care ne învață răbdarea și sunt uși închise care, mult mai târziu, ne fac să înțelegem că Dumnezeu ne păzea de un drum care nu era al nostru.

Poate că uneori nu înțelegem de ce ni se întâmplă anumite lucruri. Dar sufletul nu crește doar prin răspunsuri, ci și prin întrebări, prin așteptare și prin încrederea de a merge înainte chiar și atunci când nu vede drumul.

Iar după fiecare noapte a sufletului vine, mai devreme sau mai târziu, o dimineață. Nu mai suntem aceiași oameni care au intrat în încercare. Dacă am lăsat durerea să ne apropie de Dumnezeu, ieșim din ea mai blânzi, mai puternici, mai înțelepți și mai recunoscători.

Uneori, ceea ce am numit „cea mai grea încercare” se dovedește a fi locul în care sufletul nostru L-a întâlnit cel mai aproape pe Dumnezeu.

Există oameni pentru care viața nu are prea multe nuanțe. Oameni care simt nevoia să pună totul în categorii clare, să decidă repede cine are dreptate, cine greșește, cine merită și cine nu. Pentru ei, lucrurile trebuie să fie într-un fel sau în celălalt, fără prea mult loc pentru îndoială, pentru compromis sau pentru un adevăr aflat undeva la mijloc.

Ori este bine, ori este rău. Ori iubești, ori nu iubești. Ori ești de partea lor, ori ești împotriva lor. Ori rămâi, ori pleci. Ori e alb, ori e negru.

Nu există gri.

Și poate că, uneori, această nevoie de a vedea lucrurile atât de clar vine din dorința de a avea control. Este mai ușor să împărțim oamenii și situațiile în categorii decât să acceptăm că realitatea este mult mai complicată.

Pentru că viața nu este construită în alb și negru. Oamenii nu sunt doar buni sau răi, iar relațiile nu sunt doar perfecte sau toxice. Poți să iubești pe cineva și să nu fii de acord cu el. Poți să fii rănit fără să urăști. Poți să pleci fără să transformi celălalt om într-un monstru. Poți să ierți fără să uiți și poți să pui limite fără să porți un război.

Poate că maturitatea începe tocmai atunci când învățăm să suportăm nuanțele. Să înțelegem că două lucruri pot fi adevărate în același timp. Poți să ai dreptate într-o privință și să greșești în alta. Poți să iubești și, totuși, să alegi să pleci. Poți să ierți și să păstrezi distanța.

Calea de mijloc nu înseamnă slăbiciune. Nu înseamnă să accepți orice și nici să renunți la principiile tale. Înseamnă să înțelegi că viața nu încape întotdeauna în două categorii.

Uneori, adevărul este undeva la mijloc.

Și poate că adevărata maturitate este să poți spune: „Nu suntem de acord. M-ai rănit. Văd lucrurile diferit. Dar încă pot să te respect ca om.”

Pentru că nu tot ceea ce este diferit de noi este împotriva noastră.

Uneori, este doar diferit.

De cele mai multe ori, ne este foarte greu să ne asumăm consecințele deciziilor pe care le luăm. Este mult mai ușor să găsim un vinovat decât să privim în oglindă și să recunoaștem că, într-un anumit moment, noi am ales.

Spunem că ne-a împins cineva să luăm acea decizie. Că cineva ne-a provocat. Că am fost răniți prea tare. Că nu am avut de ales. Că situația ne-a obligat.

Și poate că, uneori, oamenii chiar contribuie la alegerile noastre. Ne pot influența, ne pot răni, ne pot dezamăgi sau ne pot pune în situații dificile. Dar, în cele din urmă, decizia ne aparține.
Noi am ales să răspundem într-un anumit fel.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai grele adevăruri de acceptat: nu putem controla întotdeauna ceea ce ni se întâmplă, dar putem fi responsabili pentru ceea ce alegem să facem mai departe.

Este atât de tentant să spunem: „M-a făcut să fac asta.”Dar oare chiar ne-a făcut?

Sau ne-a oferit o situație în care noi am făcut o alegere?

Diferența pare mică, dar schimbă totul.

Pentru că atunci când dăm vina pe ceilalți, ne eliberăm pentru câteva clipe de greutatea responsabilității. Ne spunem că nu a fost vina noastră și că, dacă lucrurile ar fi fost altfel, am fi ales diferit.

Dar dacă suntem sinceri cu noi înșine, știm că am avut o alegere.

Poate nu una ușoară. Poate nu una corectă. Poate una făcută într-un moment de furie, frică, disperare sau slăbiciune.

Dar a fost alegerea noastră.

Și atunci apare întrebarea: pe cine vrem să pacalim?

Pe ceilalți?Sau pe noi?

Pentru că putem convinge oamenii din jurul nostru că nu am avut de ales. Putem construi explicații, putem găsi motive și putem pune responsabilitatea în mâinile altcuiva.

Dar undeva, în liniștea noastră, știm adevărul.Știm ce am făcut.Știm de ce am făcut-o.

Știm și că, poate, am fi putut alege altfel.

A ne asuma nu înseamnă să spunem că suntem oameni răi pentru că am luat o decizie greșită.

Înseamnă doar să avem curajul să spunem:

„Da, am greșit.”„Da, am ales asta.”„Da, consecințele îmi aparțin.”

Și poate că abia din acel moment începe schimbarea adevărată.

Pentru că nu putem repara o greșeală pe care refuzăm să o recunoaștem. Nu putem învăța dintr-o experiență dacă insistăm că altcineva este mereu de vină. Și nu putem deveni oameni mai buni dacă ne ascundem permanent în spatele scuzelor.

Uneori, cel mai greu lucru nu este să îi cerem iertare cuiva.

Este să ne iertăm pe noi după ce recunoaștem că am greșit.

Dar asumarea este începutul maturității.

Să înțelegi că ai fost rănit, dar că tu ai ales cm să reacționezi.

Să recunoști că cineva te-a dezamăgit, dar că deciziile luate după aceea îți aparțin.

Să nu mai cauți mereu un vinovat și să începi să cauți o lecție.

Pentru că trecutul nu mai poate fi schimbat.Deciziile luate nu mai pot fi șterse.

Dar putem alege ce facem cu ele de acum înainte.

Iar poate cea mai sinceră întrebare pe care ar trebui să ne-o punem, înainte de a arăta cu degetul spre cineva, este:„Dacă nu aș mai avea pe cine să dau vina, aș avea curajul să recunosc că alegerea a fost a mea?”

Sunt oameni pe care i-am iubit, oameni în care am avut încredere și oameni pentru care am fi făcut aproape orice. Și tocmai de aceea, unele dintre cele mai dureroase răni vin nu de la străini, ci de la cei cărora le-am permis să se apropie de sufletul nostru.

Sunt situații pe care, oricât am încerca, nu reușim să le uităm.

Poate pentru unii par lucruri mici. Poate ne spun: „Lasă, treci peste.” „Iartă și mergi mai departe.” „Nu mai ține supărare.”

Dar ei nu știu ce ai simțit tu în momentul acela.

Nu știu câte nopți ai stat să te gândești la ceea ce s-a întâmplat. Nu știu de câte ori ai încercat să găsești o explicație. Nu știu de câte ori ți-ai spus că poate ai înțeles greșit, că poate persoana aceea nu a vrut să te rănească sau că poate lucrurile se vor schimba.

Și poate cel mai greu nu este ceea ce s-a întâmplat.

Cel mai greu este să accepți că omul de la care nu te așteptai să te rănească a fost chiar omul care a făcut-o.

Unele dezamăgiri schimbă felul în care privești un om pentru totdeauna.

Poți să ierți și totuși să nu mai ai aceeași încredere.

Poți să nu mai fii supărat și totuși să nu mai vrei acea persoană în viața ta.

Poți să înțelegi de ce a făcut ceea ce a făcut și, în același timp, să recunoști că te-a durut prea tare.

Pentru că iertarea nu înseamnă întotdeauna împăcare.

Și faptul că alegi să mergi mai departe nu înseamnă că trebuie să uiți.

Uneori, oamenii vor să ne vadă trecând peste lucruri doar pentru că lor le-ar fi mai ușor dacă noi am uita. Dar sufletul nu funcționează la comandă. Nu poți apăsa un buton și să ștergi o dezamăgire. Nu poți decide într-o zi că nu te mai doare și să te aștepți ca durerea să dispară.

Unele lucruri au nevoie de timp.

Iar unele relații au nevoie de distanță.

Nu pentru că suntem răi. Nu pentru că vrem să pedepsim pe cineva. Ci pentru că, uneori, singurul mod prin care ne putem proteja este să nu mai permitem aceleiași persoane să ne rănească în același loc.

Poate că într-o zi nu vei mai simți furie. Poate vei putea să te gândești la tot ce s-a întâmplat fără să te mai doară.

Dar până atunci, ai voie să fii supărat.Ai voie să fii dezamăgit.Ai voie să nu poți trece peste imediat.Și mai ales, ai voie să alegi liniștea ta în locul unei relații care ți-a adus prea multă durere.

Pentru că uneori, a merge mai departe nu înseamnă să te întorci la persoana care te-a rănit.

Înseamnă să pleci cu tot ce ai învățat și să înveți, încet, să trăiești fără să mai porți aceeași rană în fiecare zi.

Iar într-o zi vei înțelege că nu ai fost slab pentru că te-a durut atât de tare.

Te-a durut pentru că ți-a păsat cu adevărat.

Mi-am făcut o promisiune: să nu mai las provocările, acuzațiile sau răutatea altora să decidă felul în care reacționez. Nu pentru că nu mă doare, ci pentru că am înțeles că răspunsurile mele vorbesc despre mine, nu despre cei care încearcă să mă provoace.

Aleg să-mi păstrez echilibrul, chiar și atunci când sufletul îmi este pus la încercare. Uneori, cea mai mare dovadă de putere nu este să răspunzi pe aceeași măsură, ci să alegi să nu lași durerea să-ți schimbe caracterul.

RUGĂCIUNE de CURĂȚARE cu ajutorul Ingerilor celor 4 ELEMENTE- O.M. AINVANHOV

Doamne Dumnezeule Atotputernic, Creatorul Cerului și al Pământului… Tată îndurător și atotștiutor, trimite-mi cei patru Îngeri ai Tăi:
Ingerul Pământului, Ingerul Apei, Ingerul Aerului, Ingerul Focului, pentru ca voința Ta să se manifeste prin mine.

😇Fie ca Ingerul Pământului să preia toate deșeurile corpului meu fizic pentru a fi absorbite și transformate în sănătate și putere! Să curețe întregul meu corp pentru ca viața să poată circula în abundență în venele și arterele mele; ca întreaga mea ființă să fie alinată, degajată, eliberată, pentru ca împărăția lui Dumnezeu și Dreptatea Sa să se înfăptuiască pe pământ, iar Era de Aur printre oameni!

😇Fie ca Îngerul Apei să spele inima mea de toate impuritățile! Pentru ca dragostea dezinteresată să se instaleze în inima mea și să-mi aducă fericirea, bucuria și împlinirea totală. Pentru ca inima mea să fie limpede, cristalină, transparentă, pentru ca împărăția lui Dumnezeu și Dreptatea Sa să se înfăptuiască pe pământ, iar Era de Aur printre oameni.

😇Fie ca Ingerul Aerului să purifice intelectul meu introducând în el înțelepciune și lumină! Ca gândul meu să devină pătrunzător, clar, luminos, pentru ca împărăția lui Dumnezeu și Dreptatea Sa să se înfăptuiască pe pământ, iar Era de Aur printre oameni!

😇Fie ca Îngerul Focului, nimeni altul decât Ingerul Soarelui să-mi sfințească Sufletul și Spiritul! Fie ca Adevărul Absolut să intre în ființa mea întreagă! Ca sufletul și spiritul meu să cunoască viața eternă și să fie lăcașul Atotputerii Divine Creatoare, pentru ca împărăția lui Dumnezeu și Dreptatea Sa să se înfăptuiască pe pământ, iar Era de Aur printre oameni!

Amin, Amin, Amin!
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

Se citește 7 zile la rând cu o lumânare albă aprinsă pentru consacrarea acestor Ingeri.

''Vine o vreme, când înțelegi că liniștea ta este mai importantă decât zgomotul altora." O seară frumoasă, reconfortantă!