La Fântâna Dorului

Fântâna Dorului
Astăzi se împlinește un an.
Un an de când Cristi a plecat.
Un an de când viața s-a frânt în două pentru cea care i-a fost soție, prietenă, sprijin și iubire până la capăt.
A rămas în urmă o femeie cu inima zdrobită.
Care zi de zi a învățat să trăiască fără glasul lui, fără mâna lui, fără privirea aceea care o făcea să simtă că e acasă oriunde, doar să fie lângă el.
A rămas ea cu tăcerile, cu pereții reci, cu hainele lui neatinse, cu mirosul lui păstrat în pernă… și cu un dor care nu i-a dat pace nicio clipă.
În amintirea lui, a ridicat o fântână. Fântâna lui Cristi. A pus acolo ce-a mai rămas din ea. Durerea. Dorul. Credința că, dincolo de lume, el știe. Și vede. Și simte.
Dar anul acesta care a trecut n-a fost un an. A fost o viață trăită în lipsă.
Fiecare zi a fost un drum dus cu dorul în spate.
Fiecare dimineață, o luptă să se ridice din pat.
Fiecare apus, o încheiere a unei alte zile în care el nu s-a întors.
Așa s-a născut Fântâna Dorului.
Un nou nume, dar aceeași durere. O durere care nu are chip, dar are gust sărat. Are tăcerea ei și greutatea ei.
„Dorul” nu e un om, ci o rană care sângerează tăcut în sufletul ei.
Fântâna Dorului nu este doar un loc.
Este lacrima unei iubiri care nu s-a stins.
Este mărturia unei femei care, deși frântă, a ales să-l țină viu.
Să-i păstreze numele în apă, în rugăciuni, în fiecare bătaie de inimă.
Aceasta este fântâna dorului ei.
A dorului nostru.
A tuturor celor care l-au cunoscut, l-au iubit, și nu l-au uitat.
Poate că trupul lui nu mai e, dar prin ea… Cristi trăiește.
În fiecare strop. În fiecare adiere. În fiecare dor
Și totuși, niciun cuvânt nu poate cuprinde ce înseamnă să trăiești cu dorul cuiva care a fost viața ta.
Nicio piatră, nicio fântână, nicio floare nu pot umple golul lăsat de el.
Dar în acest loc Fântâna Dorului va curge pentru totdeauna o apă care știe.
Știe ce înseamnă iubirea dusă până dincolo de moarte.
Știe ce înseamnă să plângi în tăcere, să zâmbești cu ochii umezi, să aștepți pe cineva care nu se mai întoarce.
Cristi nu mai este aici.
Dar dorul… dorul lui a rămas. În tot.
În ea. În noi. În fântâna asta care nu e doar din piatră și apă, ci din lacrimi și suflet.
Și poate că, atunci când vântul adie ușor sau când picură cerul peste ea, e semn că el a fost acolo. O clipă. Să vadă.
Să știe că n-a fost uitat.
Și că dorul… nu moare niciodată!

Locul perfect pentru liniște în mijlocul naturii! 🙏

"Gustul pâinii de acasă, mereu viu în amintire, este un amestec al mirosului de cuptor, truda frământării și mierea dulce a copilăriei."! 🙏

Viața te rănește, natura te vindecă!☀️

Nimic nu este omul
Se duce ca un vis
Ca roua dimineții
Ce mai târziu s-a stins ! 🖤